Die VAMPYRE

(Strigoii)

Mihai Eminescu

vermutlich um 1876

 

bibliothčque: Der Fürst - im Original wird er Arald, in der vorliegenden dt. Nachdichtung Chagan genannt - vom Volk der Awaren (sie erlebten ihre Blütezeit vom 6. bis ins 9. Jahrhundert in Osteuropa) trifft auf seinen Kriegszügen auf eine schöne Häuptlingstochter. Sie verstirbt jedoch und wird mittels magischer Rituale wieder zu untotem Leben erweckt. Sie muss sich nun vom Herzblut ihres Gemahls nähren bis beide vom Sonnenaufgnag überrascht werden. (2013)

Volltext (rumän. Original)

Volltext (dt. Nachdichtung)

-----

 

Autor

 

-----

Die Übersetzung folgt der Ausgabe in:

Rumänische Dichtungen.

Carmen Sylva.

Verlag Emil Strauß, Bonn (1889)

-----

Die Vampyre
dt. Nachdichtung: Carmen Sylva

I.

In hohen Dom, erhellt vom Fackelscheine, / ruht Chagans schöne Braut auf einer Bahre; / ihr Prachtgewand trägt viele Edelsteine, / die Priester singen klagend am Altare.
Zur Erde fallen ihre goldnen Locken, / Die Augen liegen tief, doch trüb und leis' / zu lächeln scheint ihr Mund, schon bloß und trocken; / ihr schönes Antlitz ist wie Kalk so weiß.
Und Chagan, der Avaren König, kniet / dort neben ihr, sein schwarzes Haar ist wirr. / Verzweiflung aus den blut'gen Augen sieht; / drei Tage spricht er, tränenlos, wie irr:
"Ich war als Kind schon stolz; das Rund der Erden / vom Tannenhochwald aus mein Blick verheerte. / Von Kaisern, Welten wollt ich Herrscher werden / und maß der Wolga Tiefe mit dem Schwerte.
Dem Bienenschwarm glich meines Volkes Schar, / dem ich ein Halbgott schien; bei meinem Nahen / das Weltall bis zum Pol voll Schrecken war, / und auch die Wüsten flieh'nde Völker sahen.
Denn Odin war es, der aus eis'gem Dom / gesandt die Völker, die nach blut'gen Zeichen / in tausend Schwärmen eilten gegen Rom, / mit Priestern, die erweckt aus Urwalds Reichen.
Im Dniestertal wollt ich dein Volk vernichten, / als mit dem Häuptling ich erblickt dich habe, / dein Antlitz, eingerahmt vom Haar, dem lichten - / vor dir ward plötzlich ich ein scheuer Knabe.
Dein milder Vorwurf mir die Stimme bannte, / in beide Händen barg ich mein Gesicht; / beschämt zur Erde nieder ich mich wandte, / die erste Träne trübt' mein Augenlicht.
Als deine Freunde lächelnd sich entfernen, / heft' ich den Blick auf dich und frag verwirrt: / 'Wie hast du, Königin, in wilde Fernen, / zu der Barbaren Horden dich verirrt?'
Mit tränenvoller Rührung sprichst du dann, / die Augen, drin ein Wunsch liegt, mild sich neigen: / 'Sei königlich im Siege, stolzer Mann, / gib dich, den wilden Chagan, mir zu eigen.'
Ich wandt' mein Antlitz, reichte dir mein Schwert, / du hemmtest an der Domau meinen Lauf, / Chagan vergaß die Welt, seit der dir wert, / und du gingst, Sieg'rin, im Besiegten auf.
Seitdem, wenn Tag in Nacht leis überging, / naht sich verstohlen, die nun mir geweiht. / Ihr Mund sprach, während mich ihr Arm umfing: / 'Um Chagan, König, bittet deine Maid.'
Hätt'st du die Sterne, die der Himmel trägt, / gewollt, der Königskronen gold'nes Licht, / zu Füßen hätt' ich Alles dir gelegt - / doch nichts mehr willst du jetzt, auch Chagan nicht!
Ach, besser wär's ich hätt dich nie gesehen, / mein wär die Welt, die ich in wüsten Städten / und rauchenden Ruinen sah erstehen, / als mich die Träume meines Walds umwehten."
Weiß'bärtge Mönche, allen Erdenklagen / entrückt, die Fackeln heben; alte Priester / erloschnen Auges, langsam schreitend, tragen / der Donau Königin ins Grabesdüster.
Und trübe singend, in gewölbten Schacht / versenken sie den Sarg; der Grabesstein, / hoch über dem die ew'ge Lampe wacht, / trägt stolz als Siegel nur das Kreuz allein.

II.

Chagan, auf schwarzem Pferd, vom Mond belauscht, / flieht wie ein Traum dahin auf steilem Stege. / Leis über Höh'n der Wind in Blättern rauscht; / der Nordstern weist die Richtung seinem Wege.
Doch, wo aus Felsgestein die Flüsse quellen, / hat er den Rand des Hochwalds jetzt erreicht. / Im dichten Laub hört er es Dachses Bellen, / des Auerochs Gebrüll, das Donnern gleicht.
Auf einem Thron im Felsen, aufrecht steht / des Heidenpriesters überird'sche Macht. / Schon hundert Jahr' an ihm vorübergeht / der Tod; sein Aug' nur ist gehüllt in Nacht.
In seinen langen Haaren wächst das Moos, / die Braue reicht zur Brust, zur Erd' der Bart, / die Hand lässt nie die schwere Krücke los, / die Füße sind im Felsen fast erstarrt.
So steht er Tag wie Nacht; viel Menschenleben / zählt er im Sinn, zählt unzählbare Tage. / Ein schwarzer Rabe und ein weißer schweben / im Kreis um ihn mit müden Flügelschlage.
Chagan naht sich des Träumers weißem Haupt: / "Du Magier ew'ger Zeit, dich suche ich, / gib sie zurück, die mir der Tod geraubt, / und deinen Göttern unterwerf' ich mich!"
Mit seiner Krücke hebt die Brau'n der Alte / und starrt ihn lange an, doch schweigt er kalt. / Den Fuß dann lösend aus der Felsenspalte, winkt er, zu folgen ihm zurück zum Wald.
Am Tor, wo man in Bergestiefen dringt, / klopft mit dem Stab er dreimal an die Mauer. / Aus alten Angeln laut die Tür aufspringt: / der Alte neigt sich, Chagan bebt vor Schauer.
Sie treten ein in schwarze Marmorhallen; / der Greis entzündet einer Fackel Licht. / In's alte Schloss die Türen wieder fallen; / die Flamme flackernd an der Wand sich bricht.
In grausem Schweigen winkt der Magier wieder, / weist auf den Thron, der dort schon seiner harrt; / der Fürst, erstorb'nen Herzens, lässt sich nieder, am Schwert die Rechte, fast zu Stein erstarrt.
Empor zu wachsen scheint der weiße Greis, / die Luft, von seinem Zauberstab durchzogen, / gleicht kühlem Hauch und wie von Stimmen leis / zieht süßer Sang hin durch die hohen Bogen.
Allmählich schwillt der Sang, als wenn die Winde / hinbrausen schreckvoll über Meeresflächen, / als sollt' vor Angst die ganze Erdenrinde / bis tief ins Innerste in Stücke brechen.
Die Wölbung schwankt, als öffne sie sich droben, / Der mächt'ge Felsen wankt in seinem Grund. / Zu rufen scheint's, zu fluchen und zu toben / und wild schwillt's mehr und mehr aus Geistermund:
"Aus ihrem eigenen Herzen möge Leben / die Erde deiner Toten geben wieder! / Der Mond soll Glanz in ihre Haare weben; / vom Stern strahl' Licht in ihre Augen nieder!
Doch Geist teil du ihr von deinem Geist, / Zamolzes, Same du vom ersten Licht, / aus deines Mundes Odem, der vereist / und auch verbrennt, dem keine Kraft entbricht!
Ihr Elemente vier, durchdringt die Erden, / Macht Gold aus Steinen, aus den Wassern Glut; / aus Fels fließ' Feuer, Eis lasst Dämpfe werden / und nährt der Jungfrau Herz mit heißem Blut!"
Da schwand der Fels vor Chagan; wogen / sah er im Kampf die ganze Kreatur, / Schnee, Blitz, Eis, Sommerwind; in Flammenbogen / lag fern die Welt und ächzte die Natur.
Das Gotteshaus, der heil'ge Vorhang wankt, / zerrissen mittendurch von Blitzgewalt, / und tiefem Grabgewölb' entsteigend schwankt, / langsam sich nähernd, seiner Braut Gestalt.
Ein süßes Bild des Schnees. Das Haar ihr reicht / zum Fuß; der Hals, geschmückt mit Perlen reich, / trägt müd' das kleine Haupt, und leise streicht / mit weißer Hand sie ihre Stirne bleich.
Sie naht durch Wind und Nebel, Wolken fliehen, / der Mond verblasst, der ganze Himmelsbogen / neigt sich, die Blitze lassen sie durchziehen, / als käm' ein Engel durch die Höll' gezogen.
Dann schwand das Bild. Doch an der schwarzen Mauer / schlafwandelnd nahte sie sich langsam wieder, / Chagan verschlang mit Augen sie; vor Schauer / fiel er, die Arme öffnend, sinnlos nieder.
Von kaltem Arm umfangen fühlt er sich, und fühlt den eis'gen Kuss auf seinem Herzen / durchbohrend brennen, wie ein tiefer Stich. / Lebendig wird sie so durch seine Schmerzen.
In ihre Seele Wärme überging; / ihr Mund, geöffnet wie zu leisem Streit, / spricht, während ihn ihr weißer Arm umfing: / "Um Chagan, König, bittet deine Maid.
Willst, Chagan, du nicht ruh'n an meiner Brust? / Du Gott, mit deinen glühend schwarzen Augen; / mein blondes Haar sei deine Himmelsluft, / lass mich aus dir von Neuem Leben saugen!"
Und mild erklang, ein traur'ger Sang. / Wie wenn ein Quell durch trockne Blätter rauscht, / dann plötzlich es wie Lieb' und Wollust klang, / dem Wellenschlag des Sees abgelauscht.

III.

In hohen Sälen rote Fackeln scheinen, / verwunden grell die schwarze Dunkelheit, / Chagan haust einsam dort, und Lachen, Weinen / ertönet wild durch seine Hallen weit.
Ein Flor die dunkeln Mamorspiegel deckt, / durch dessen Schwarz der Fackelschein kaum dringt. / Das leere Haus sein Leid von Neuem weckt, / und überall das Bild der Toten winkt.
Seitdem der Blitz im hohen Dom einschlug, / schlief schwer und bleiern Chagan ganze Tage. / Den schwarzen Flecken er am Herzen trug, / und Nächte hört' richtend er des Volkes Klage.
So bleich wie Wachs ist jetzt sein Angesicht / und starr, doch blutig seiner Lippen Rand. / Die Fieberglut aus seinen Augen bricht, Auf's Herz ist ihm der schwarze Fleck gebrannnt.
In Todesleid er jetzt das Leben hüllt, / sein Ohr sucht nur den Klang der trüben Lieder. / Er reitet aus, wenn Mond die Nächte füllt, / doch heimgekehrt, erfasst ihn Schauer wieder.
Auch heut sein Pferd er wiederum besteigt, / dem Pfeil gleich eilt er fliegend durch die Halde. / Der Mond glänzt silbern. Aus der Ferne zeigt / sein Lieb sich ihm; sanft tost der Wind im Walde.
Und ihrem Haar Rubinenstrahl entquoll, / im Licht des Aug's erglänzt das heil'ge Meer; / sie neigt zu ihm herab sich liebevoll, / doch scheint's, als ob die Lippe blutig wär'.
Dem Sturmwind gleich, beflügelt, eilen sie, / von Liebe flüstern sie, von ewg'en Sehnen; / mit ihrem Hauch streift seine Wange sie, / und ihre Glieder schwer sich an ihn lehnen.
"Willst, Chagan, du nicht ruh'n an meiner Brust? / Du Gott, mit deinen glühend schwarzen Augen. / Mein blondes Haar sei deine Himmelslust, / Lass mich aus dir von Neuem Leben saugen!"
Die Luft ist schwer, von süßen Lindendüften, / die ihr der Wind sanft auf den Weg gestreut, / der Donaukönigin; und leis in Lüften / schwebt fort ihr Seufzer, wie sie Küsse beut.
Wie sie mit Windeseile vorwärts jagen, / seh'n sie am Horizont die Röte nicht, / doch eisig ward ihr Herz, die Kräft' erlagen, / und Toten ähnlich starr ward ihr Gesicht.
"Chagan!" rief bang die Fürstin, "berge mich. / Hörst du nicht fern den Schrei des heisern Hahns? / Ein Streifen Lichtes zeigt im Osten sich / und raubt das kurze Leben unsres Wahns!"
Chagan erschrickt, unflort' ist Aug und Sinn, / wie Schatten aus den finst'ren Hölle jagen / die Pferde vor des Todes Stimme hin, / und Winde stöhnend durch die Wälder klagen.
Furchtlos die Wasser rasend sie durchflieh'n, / die Berge immer mächt'ger auf sich bauen, / aus ihrem Haupt der Blitz zu wettern schien, / des Tannenhochwalds Schütteln sie erschauen.
Der Priester auf dem Felsenthron erwacht, / durchdringt mit tiefer Stimm' das Sturmesweh'n, / begeut der Sonne Halt, erruft die Nacht … / Umsonst, das Licht kann nicht mehr untergeh'n!
Der grause Wind sein Lied zu Ende weint; sie ziehen in den Fels auf matten Pferden / das Aug' umnachtet, schön, im Tod vereint; / des Felsens Pforten weit geöffnet werden.
Zusammen zieh'n sie ein; zu fällt das Tor, / für ewig ruhen sie im mächt'gen Grabe. / Des Tannenwaldes Klage dringt empor, / dass nun geraubt ihm sei sein Königsknabe,
Der Alte senkt die Wimpern, wieder blind, / im Sinn zählt er die unzählbaren Tage. / Dem Stein verwachsen seine Füße sind, / und Chagans Name scheint ihm eine Sage.
Und einsam steht er auf dem Felsenthrone, / das Moos durchflicht den Bart, die weißen Haare, / dem Tod zum Trotze und der Zeit zum Hohne. / Es geh'n an ihm vorüber ew'ge Jahre.

nach oben

Strigoii

I

Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici, / Între făclii de ceară, arzând în sfeşnici mari, / E 'ntinsă 'n haine albe cu faţa spre altar / Logodnica lui Arald, stăpân peste Avari; / Încet , adânc răsună cântările de clerici.
Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă / Şi păru-i de - aur curge din raclă la pământ, / Căzuţi în cap sunt ochii. C’un zâmbet trist şi sfânt / Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt, / iar faţa ei frumoasă ca varul este albă.
Şi lângă ea 'n genunche e Arald, mândrul rege, / Scânteie desperarea în ochi-i crunţi de sânge, / Şi încâlcit e părul lui negru. . . gura-şi strânge; / El ar răcni ca leii dar vai! nu poate plânge. / De zile trei, îşi spune povestea vieţi 'ntrege:
« Eram un copilandru. Din codri vechi de brad / Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul, / Eu răsvrăteam imperii, popoarele cu gândul. . . / Visând că toată lumea îmi asculta cuvântul, / În valurile Volgăi cercam cu spada vad.
Domnind semeţ şi tânăr pe roinicele stoluri, / Căror a mea fiinţă un Semizeu părea, / Simţeam că universul la pasu-mi tresărea, / Şi naţii călătoare, împinse de a mea, / Împlut-au sperioase pustiul pân' la poluri.
Căci Odin părăsise de ghiaţă nalta-i domă, / Pe zodii sângeroase pomeau a lui popoară; / Cu creştetele albe preoţi cu pleata rară, / Trezeau din codri vecinici, din pace seculară, / Mii roiuri vorbitoare, curgând spre vechea Romă.
Pe Nistru tăbărâsem poporul tău să 'mpil; / Cu sfetnici vechi de zile mă 'ntâmpinaşi în cale, / Ca marmura de albă, cu păr de aur moale; / În jos plecat-am ochii 'naintea feţei tale, / Stătând un îndărătnic - un sfiicios copil.
La blânda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă ... / Eu caut a răspunde, nu ştiu ce să răspund; / Mi-ar fi părut mai bine 'n pământ să mă cufund, / Cu mânile-amândouă eu faţa îmi ascund / Şi 'ntăia dată 'n vieaţă un plâns amar mă 'nneacă.
Zâmbiră între dânşii bătrânii tăi prieteni / Şi singuri ne lăsară. . . Te 'ntreb într'un târziu, / Uitându-mă la tine, privind fără să ştiu: / La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? / Ce cauţi la barbarul sub streşina-i de cetini?
Cu glasul plin de lacrimi, de 'nduioşare cald, / Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer, / Mi-ai zis: « Aştept din parte-ţi, o rege cavaler, / Că-mi vei da prins pe-acela, ce umilit ţi-l cer ... / Eu vreau să-mi dai copilul sburdalnic - pe Arald».
Şi întorcându-mi faţa, eu spada ţi-am întins. / Pe plaiuri dunărene poporu-şi opri mersul, / Arald, copilul rege, uitat-a Universul, / Urechea-i fu menită ca să-ţi asculte viersul, / De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins.
De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grâu, / Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă / Şi 'nlănţuindu-mi gâtul cu braţe de zăpadă, / Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă: / «Eu vin la tine, rege, să cer pe-Arald al meu».
De-ai fi cerut pământul cu Roma lui antică, / Coroanele ce regii pe frunte le aşează, / Şi stelele ce vecinic pe ceruri colindează, / Cu toate la picioare-ţi eu le puneam în vază, / Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică.
Ah! unde-i vremea ceea, când eu cercam un vad / Să ies la lumea largă ... şi fost-ar fi mai bine / Ca niciodată 'n vieaţă să nu te văd pe tine - / Să fumege nainte-mi oraşele 'n ruine, / Să se 'mplinească visu-mi din codrii cei de brad!»
Făcliile ridică - se mişc' în line pasuri, / Ducând la groapă trupul reginei dunărene, / Monahi, cunoscătorii vieţii pământene, / Cu babele lor albe, cu ochii stinşi sub gene, / Preoţi bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri.
O duc cântând prin tainiţi şi pe sub negre bolţi, / A misticei religii întunecoase cete, / Pe funii lungi coboară sicriul sub părete, / Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete / Sub candela ce arde în umbra unui colţ.

II

Arald pe un cal negru sbura, şi dealuri, vale / În juru-i fug ca visuri - prin nouri joacă lună - / La pieptu-i manta neagră în falduri şi-o adună, / Movili de frunze 'n drumu-i le spulberă de sună, / Iar steaua cea polară i-arată a lui cale.
Ajuns-a el la poala de codru 'n munţii vechi, / Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră, / Colo cenuşa sură în părăsita vatră, / În codri - adânci căţelul pământului tot latră, / Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.
Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, drept, / Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân; / De-un veac el şede astfel - de moarte - uitat , bătrân, / În plete-i creşte muşchiul şi muşchiu pe al lui sân, / Barba 'n pământ i-ajunge şi genele la piept ...
Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb, / Picioarele lui vechie cu piatra 'mpreunate, / El numără în gându-i zile nenumărate, / Şi fâlfâe deasupra-i, gonindu-se în roate / Cu-aripele-ostenite un alb ş'un negru corb.
Arald atunci coboară de pe-al lui cal. Cu o mână / El scutură din visu-i moşneagu 'ncremenit: / « O mag, de zile vecinic, la tine am venit, / Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit, / Şi de-astăzi a mea vieaţă la zeii tăi se 'nchină ».
Bătrânul cu-a lui cârjă sus genele-şi ridică, / Se uită lung la dânsul, dar gura 'nchisă-i tace; / Cu greu a lui picioare din piatră le desface, / Din tronu-i se coboară, cu mâna semn îi face / Ca 'n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică.
În poarta prăbuşită ce duce 'n fund de munte, / Cu cârja lui cea vechie el bate de trei ori, / Cu sgomot sare poarta din vechii ei uşori, / Bătrânul se închină ... pe rege-l prind fiori, / Un stol de gânduri aspre trecu peste-a lui frunte.
În dom de marmur negru ei intră liniştiţi / Şi porţile în urmă în vechi ţâţâni s'aruncă. / O candelă bătrânul aprinde - para lungă / Se 'nalţă 'n sus albastră, de flacăre o dungă, / Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiţi.
Şi în tăcere crudă ei nu ştiu ce aştept' ...
Cu mâna 'ntinsă magul îi face semn să şadă, / Arald cu moartea 'n suflet, a gândurilor pradă, / Pe jeţ tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă, / În zid de marmur negru se uită crunt şi drept.
Fantastic pare-a creşte bătrânul alb şi blând; / În aer îşi ridică a farmecelor vargă / Şi o suflare rece prin dom atunci aleargă / Şi mii de glasuri slabe încep sub bolta largă / Un cânt frumos şi dulce - adormitor sunând.
Din ce în ce cântarea în valuri ea tot creşte, / Se pare ca furtuna ridică al ei glas, / Că vântul trece 'n spaimă pe-al mărilor talaz, / Că 'n sufletu-i pământul se sbate cu necaz - / Că orice-i viu în lume acum încremeneşte.
Se sgudue tot domul de pare-a fi de scânduri, / Şi stânci în temelie clătindu-se vedem, / Plânsori sfâşietoare împinse de blestem / Se urmăresc prin bolte, se chiamă, fulger', gem / Şi cresc tumultuoase în valuri, rânduri, rânduri ...
« Din inimă-i pământul la morţi să deie vieaţă, / În ochi-i să se scurgă scântei din steaua lină, / A părului lucire s'o deie luna plină, / iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină / Din duhul gurii tale ce arde şi înghiaţă.
Stihii a lumei patru, supuse lui Arald, / Străbateţi voi pământul şi a lui măruntaie, / Faceţi din piatră aur şi din îngheţ văpaie, / Să 'nchege apa 'n sânge, din pietre foc să saie, / Dar inima-i fecioară hrăniţi cu sânge cald ».
Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere; / El vede toată firea amestecat' afară - / Ninsoare, fulger, ghiaţă, vânt arzător de vară - / Departe vede - oraşul pe sub un arc de pară, / Şi lumea nebunise gemând din răsputere;
Biserica creştină, a ei catapeteasmă / De-un fulger drept în două e ruptă şi tresare; / Din tainiţă mormântul atuncea îi apare, / Şi piatra de pe groapă crăpând în două sare; / Încet plutind se 'nalţă mireasa-i, o fantasmă ...
O dulce întrupare de - omăt . Pe pieptu-i salbă / De pietre scumpe . . . părul i-ajunge la călcâie, / Ochii căzuţi în capu-i şi buze viorie; / Cu mânile-i de ceară ea tâmpla şi-o mângâie - / Dar faţa ei frumoasă ca varul este albă.
Prin vânt, prin neguri vine - şi nourii s'aştern, / Fug fulgerele 'n lături, lăsând-o ca să treacă / Şi luna înnegreşte şi ceru 'ncet se pleacă / Şi apele cu spaimă fug în pământ şi seacă - / Părea că 'n somn un înger ar trece prin infern.
Priveliştea se stinge. În negrul zid s'arată / Venind ca 'n somn lunatec, în pasuri line ea; / Arald nebun se uită - cu ochii o 'nghiţea, / Puternicele braţe spre dânsa întindea / Şi 'n nesimţire cade pe-a jilţului său spată.
Îşi simte gâtu-atuncea cuprins de braţe reci, / Pe pieptul gol el simte un lung sărut de ghiaţă, / Părea un junghiu că-i curmă suflare şi vieaţă … / Din ce în ce mai vie o simte 'n a lui braţe / Şi ştie că de-acuma a lui rămâne 'n veci.
Şi sufletul ei dulce din ce în ce-i mai cald ... / Pe ea o ţine - acuma , ce fu a morţii pradă? / Ea 'nlănţueşte gâtu-i cu braţe de zăpadă, / Întinde a ei gură, deschisă pentru sfadă: / « Rege-a venit Maria şi-ţi cere pe Arald!»
«Arald nu vrei tu fruntea pe sânul meu s'o culci? / Tu zeu cu ochii negri . . . o, ce frumoşi ochi ai! / Las' să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălaiu, / Vieaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o 'n raiu, / Las' să mă uit în ochi-ţi ucizător de dulci».
Şi blânde, triste glasuri din vuiet se desfac, / Acuşa la ureche-i un cântec vechiu străbate / Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate, / Acuş o armonie de-amor şi voluptate / Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac.

III

În salele pustie lumine roşi de torţii / Rănesc întunecimea ca pete de jeratic; / Arald se primblă singur, râzând, vorbind sălbatic / Arald, tânărul rege, e-un rege singuratic - / Palatu-i parc' aşteaptă în veci să-i vie morţii.
Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez, / A faclelor lucire răzbind prin pânza fină / Răsfrâng o dureroasă lumină din lumină; / Zidirea cea pustie de jale pare plină / Şi chipul morţii pare că 'n orice colţ îl vezi.
De când căzu un trăsnet în dom ... de-atunci în somn / Ca plumbul surd şi rece el doarme ziua toată, / Pe inimă-i de-atuncea s'a pus o neagră pată - / Dar noaptea se trezeşte şi ţine judecată / Şi 'n negru 'mbracă toate al nopţii palid domn.
Un obrăzar de ceară părea că poartă el, / Atât de albă faţa-i ş'atât de nemişcată, / Dar ochi-i ard în friguri şi buza-i sângerată, / Pe inima sa poartă de-atunci o neagră pată, / Iară pe frunte poarta coroană de oţel.
De-atunci în haina morţii el şi-a 'mbrăcat vieaţa, / Ii plac adânce cânturi, ca glasuri de furtună; / Ades călare pleacă în mândre nopţi cu lună, / Şi când se 'ntoarce, ochii lucesc de voie bună, / Pân' ce-un fior de moarte îl prinde dimineaţa.
Arald, ce însemnează pe tine negrul port / Şi faţa ta cea albă ca ceara, neschimbată? / Ce ai, de când pe sânu-ţi tu porţi o neagră pată, / De-ţi plac făclii de moarte, cântare 'ntunecată? / Arald ! de nu mă 'nşală privirea, tu eşti mort!
Şi azi el se avântă pe calul său arab / Şi drumul, ca săgeţii, îi da peste pustie, / Care sub luna plină luceşte argintie - / El vede de departe pe mândra lui Marie / Şi vântu 'n codri sună cu glas duios şi slab.
În părul ei de aur rubine 'nflăcărate / Şi 'n ochii ei s'adună lumina sfintei mări - / S'ajung curând în cale, s'alătură călări, / Şi unul înspre altul se pleacă 'n desmierdări - / Dar buzele ei roşii păreau că-s sângerate.
Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr, / Căci caii lor aleargă alăturea 'nspumaţi, / Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saţ - / Ea se lăsase dulce şi greu pe al lui braţ / Şi-şi răzimase capul bălaiu de al lui umăr.
« Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea ta s'o culci? / Tu zeu cu ochii negri ... O! ce frumoşi ochi ai ... / Las' să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălaiu ... / Vieaţa, tinereţa mi-ai prefăcut-o 'n raiu - / Las' să mă uit în ochi-ţi ucizător de dulci!»
Miroase - adormitoare văzduhul îl îngreun' / Căci vântul adunat-a de flori de teiu troiene / Şi le aşterne 'n calea reginei dunărene. / Prin frunze aiurează şoptirile-i a lene, / Când gurile 'nsetate în sărutări se 'mpreun'.
Cum ei mergând alături se ceartă şi se 'ntreabă, / Nu văd în fundul nopţii o umbră de roşeaţă, / Dar simt că 'n al lor suflet trecu fior de ghiaţă, / De-a morţii gălbeneală pieriţi ei sunt la faţă ... / Ei simt c'a lor vorbire-i mai slabă, tot mai slabă.
« Arald! strigă crăiasa - las' faţa să-mi ascund, / N'auzi tu de departe cucoşul răguşit? / O zare de lumină s'arată 'n răsărit, / Vieaţa trecătoare din pieptu-mi a rănit ... / A zilei raze roşii în inimă-mi pătrund ».
Arald încremenise pe calu-i - un stejar, / Păinjenit e ochiu-i de-al morţii glas etern, / Fug caii duşi de spaimă şi vântului s'aştern, / Ca umbre străvezie ieşite din infern / Ei sboară ... Vântul geme prin codri cu amar.
Ei sboar' o vijelie, trec ape făr' de vad, / Naintea lor se 'nalţă puternic vechii munţi, / Ei trec în răpejune de râuri fără punţi, / Coroanele în fugă le fulgeră pe frunţi, / Naintea lor se mişcă pădurile de brad.
Din tronul lui de piatră bătrânul preot vede / Şi 'n vânturi el ridică adâncul glas de-aramă, / Pe soare să-l oprească el noaptea o rechiamă, / Furtunelor dă sborul, pământul de-l distramă. / Târziu! căci faptul zilei în slavă se repede!
Porneşte vijelia adâncu-i cânt de jale, / Când ei soseau alături pe cai încremeniţi, / Cu genele lăsate pe ochi păinjeniţi - / Frumoşi erau şi astfel de moarte logodiţi - / Şi 'n două laturi templul deschise-a lui portale.
Călări ei intră 'nuntru şi porţile recad; / Pe veci pieriră 'n noaptea măreţului mormânt. / În sunete din urmă pătrunde 'n fire cânt, / Jelind-o pe crăiasa cu chip frumos şi sfânt, / Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad.
Bătrânu-şi pleacă geana şi iar rămâne orb, / Picioarele lui vechie cu piatra se 'mpreună, / El numără în gându-i şi anii îi adună, / Ca o poveste - uitată Arald în minte-i sună, / Şi peste capu-i sboară un alb ş'un negru corb. / Pe jilţul lui de piatră înţepeneşte drept.
Cu cârja lui cea veche preotul cel păgân, / Şi veacuri înainte el şede-uitat, bătrân, / În plete-i creşte muşchiul şi muşchiu pe al lui sân, / Barba 'n pământ i-ajunge şi genele în piept.

nach oben

Autor

Mihail Eminovici - auch: Mihai Eminescu, Michael Eminescu. 1850 - 1889. Er gilt als einer der bedeutendsten rumänischen Dichter des 19. Jahrhunderts.

Übersetzung: Carmen Sylva

nach oben

bibliothčque des vampires